Trebuie sa vorbim despre Kevin

Ilustrati personajul de mai jos (Kevin). Cea mai votata lucrare in comunitate va fi rasplatita cu cartea lui Lionel Shriver, Trebuie sa vorbim despre Kevin.

Portretul lui Kevin

Înainte de crimă

Dar când m-am uitat pe furiş la Kevin, privirea lui era blazată. Înfăţişarea de bosumflat, cu gura ţuguiată, era expresia lui obişnuită în stare de repaus. El nu rezolva cuvinte încrucişate din Times, dar mâzgălea inexpresiv căsuţele goale cu o cariocă.

***

Un raport iniţial privind „progresul“ lui Kevin în acel noiembrie preciza că este „un pic nesociabil“ şi „s-ar putea să aibă nevoie de sprijin pentru a iniţia relaţii“. Domnişoara Fabricant nu voia să-şi critice sarcinile, aşa că trebuia să mă dau peste cap să-mi spună pe înţelesul meu că băiatul nostru şi-a petrecut primele două luni stând nemişcat pe un scăunel în mijlocul clasei şi privind apatic la colegii lui care se agitau fără rost. Cunoşteam privirea aceea de om îmbătrânit timpuriu, cu ochii gălbejiţi, privire însuţeţită doar de o licărire sporadică de scepticism dispreţuitor. Când era forţat să se joace cu ceilalţi colegi, răspundea că tot ce fac ei e prostesc, vorbind cu greu şi parcă sleit de puteri, atitudine cu care în şcoala generală şi-a convins profesorul de istorie că era beat.

Ţinuta lui:
Aşa că de-acum e liber să-şi folosească stilul complicat de îmbrăcăminte pe care l-a dezvoltat pe la paisprezece ani, realizat în mod dubios ca replică la îmbrăcămintea care domina, aia lălâie — figura durilor din Harlem plimbându-se de colo-colo printre maşini, cu boxeri care văd lumina soarelui pentru că turul pantalonilor care ar putea să echipeze o şalupă cu vâsle se leagănă în apropierea genunchilor. Dar dacă stilul alternativ al lui Kevin iese în evidenţă, eu una nu pot decât să-mi dau cu părerea în această privinţă. În clasa a VIII-a, când a etalat pentru prima dată moda asta, am presupus că tricourile astea care îl strângeau la subraţ şi fac cute de-a lungul pieptului erau preferinţe mai vechi la care nu voia să renunţe, aşa că am plecat să-i caut altele de mărimi mai mari. Nici nu s-a atins de ele vreodată. Acum am priceput că pantaloni din ăştia, al căror fermoar nu se închide de tot, erau aleşi cu atenţie. Ca şi hanoracele ale căror mâneci se ridicau peste încheietura mâinii, cravatele care se bălăngăneau la zece centimetri deasupra curelei pentru ocaziile în care l-am obligat să arate „bine“ şi cămăşile cu deschizături între capse.

O să-ţi spun că lucrul ăsta cu îmbrăcămintea de mărime mică a avut ceva impact. La prima vedere ziceai că a dat sărăcia peste el şi nu numai o dată m-am abţinut să nu comentez că lumea va zice că nu câştigăm destui bani pentru a-i cumpăra copilului aflat în creştere pantaloni noi; adolescenţii abia aşteaptă semne că părinţii lor sunt obsedaţi de poziţia în societate. În plus, la o privire mai atentă am observat că îmbrăcămintea lui intrată la apă era de firmă, aşa că ipoteza unui trai greu nu putea fi privită decât parodic.

Sugestia de a spăla rufe la o temperatură prea mare era o inepţie comică, iar croiala de jachetă pentru copii de-a lungul umerilor făcea uneori ca braţele să-i fie trase în afară în cel mai stupid mod posibil, ca la maimuţoi. (Asta a fost cea mai reuşită încercare de a încăpea într-o croială obişnuită; niciunul dintre cei cu care am vorbit despre fiul nostru nu a precizat nicicând că l-ar amuza chestia asta.) Felul în care tivul pantalonilor săi se oprea la ceva distanţă de şosete crea impresia de băiat venit de la ţară, în concordanţă cu plăcerea lui de a face pe prostul.

În stilul lui era mai mult decât o aluzie la Peter Pan — un refuz de a se maturiza — deşi sunt nedumerită de ce se crampona atâta să rămână copil, când copil fiind părea rătăcit, orbecăind pe vremea aia cam cum făceam eu în casa enormă în care ne mutaseşi. Pantalonii lui Kevin sunt strânşi pe corp, evidenţiindu-i testiculele, iar tricourile mulate îi scot în evidenţă sfârcurile. Poate că da; cu siguranţă tivul strâns de la mâneci, gulerul bine întins şi cureaua scoasă în afară îi înfăşoară trupul în corzi şi-mi amintesc de cei care fac sex legaţi fiind. Nu pare confortabil, aşa că din punctul acesta de vedere vestimentaţia i se potriveşte. Kevin nu se simte confortabil; iar hainele mici reţectă aceeaşi jenă pe care o simte în propria sa piele.

Să priveşti hainele lui sufocante ca pe o cămaşă aspră din păr de cal folosită pentru penitenţă ar putea părea exagerat, dar cureaua îl roade, gulerul îi zgârie gâtul. Bineînţeles că disconfortul creează disconfort şi altora — şi asta face parte din plan. Adesea când sunt cu el mă trezesc că trag de hainele mele, că mă iau discret de vreo cusătură dintre fese sau că-mi deschid încă un nasture la bluză. (…)Dar să revin; astăzi: stătea tolănit în camera de vizită,purtând probabil ce ar fi putut să fie pantalonii scurţi ai unui ţânc, de vreme ce nu i-am recunoscut ca fiind cumpăraţi de mine. fioala aia minusculă pe care o purta pe el se ţinea în cei doi nasturi de la mijloc, aşa că partea inferioară a toracelui era la vedere. Acum şi tenişii îi sunt prea mici şi le stâlceşte partea din spate cu călcâiele. S-ar putea să nu-i placă să mă audă spunând lucrul acesta, dar e graţios. Mişcările lui au un grad de apatie ca şi mersul lui. Şi are şi înclinaţia aia, merge într-o parte ca un crab. Când înaintează cu şoldul stâng se duce un pic într-o parte aşa cum fac manechinele pe podiumul de prezentare. Dacă şi-ar da seama că văd urme de efeminare la el nu cred că s-ar supăra. Adoră ambiguitatea, îi place să te facă să te întrebi.

După crimă

Când Kevin a fost adus, am remarcat o schimbare în ţinuta lui înainte de a scoate vreo vorbă. Toată acea condescendenţă şmecheră dispăruse şi în sfârşit am apreciat cât de obositor trebuie să fie pentru Kevin să menţină această plictiseală de genul „cui îi pasă“ cât e ziua de lungă. Din cauza furtului epidemic de bluze şi tricouri de mărimi mici, Claverack a renunţat la experimentul său cu haine de stradă, aşa că purta o salopetă portocalie — pentru prima dată ceva care nu numai că era de mărime normală, dar chiar puţin mai mare pentru el, în care părea pipernicit. Cu trei zile înainte de majorat, Kevin începe în sfârşit să se comporte ca un băieţel — confuz, pierdut. Ochii lui îşi pierduseră strălucirea şi se retrăseseră în fundul capului. (…) M-am uitat la el surprinsă. Tremura. În decursul celor doi ani, a căpătat mici cicatrice de luptă de-a lungul feţei, iar nasul lui nu mai e chiar drept. Efectul nu-l face să arate mai dur, ci răvăşit. Cicatricele au transformat acea linie ascuţită, armeană, a trăsăturilor sale în ceva ambiguu. Ar fi putut la fel de bine să fie desenat de un portretist nesigur, care recurge constant la o radieră.


DESPRE CARTE

Lionel Shriver,
Trebuie să vorbim despre Kevin
Traducere din limba engleză de Ioana Predoiu şi Ioana Vîlcu

Apărută în 2003, cartea a primit premiul Orange în 2005 şi este în acelaşi timp un thriller şi un studiu aprofundat al ambivalenţei iubirii de mamă. Imediat după publicare, romanul a provocat numeroase dezbateri şi zvonuri, fiind considerat “un hit feminist underground” de către New York Observer. Deşi iniţial a fost refuzat categoric de agentul literar al autoarei, din cauza subiectului controversat, volumul a fost publicat şi a ajuns un bestseller internaţional după ce Lionel Shriver a decis să renunţe la serviciile agentului său şi să meargă cu textul direct la editură.
Cu o săptămână înaintea celebrului atac armat de la Liceul Columbine şi cu doar trei zile înainte de a împlini 16 ani, Kevin îşi încuie în sala de sport şapte colegi de clasă, un îngrijitor şi un profesor, pe care îi ucide unul câte unul cu o arbaletă. Detaliile masacrului nu le aflăm de la ştiri, ci dintr-o serie de scrisori extrem de personale pe care Eva, mama lui Kevin, le scrie soţului său în încercarea de a-şi explica tragedia şi de a-şi înţelege rolul în producerea ei.
Dezvăluindu-şi propriile sentimente cu privire la maternitate, carieră, familie şi cultura americană, cu toate consecinţele acesteia asupra comportamentului deviant al adolescenţilor, Shriver îşi ţine cititorii într-o continuă pendulare între vină şi empatie, răzbunare şi iertare, furie şi resemnare.
Romanul lui Shriver este în curs de ecranizare, filmările urmând să înceapă la sfârşitul lui 2009, în regia lui Lynne Ramsay şi având-o în rolul Evei pe actriţa britanică Tilda Swinton.
Lionel Shriver (pe numele său adevărat Margaret Ann Shriver) este scriitoare şi jurnalist. Viaţa sa a stat sub semnul unei căutări continue, începând cu propria persoană şi terminând cu locurile dintre cele mai variate şi mai exotice în care a locuit. La 15 ani îşi schimbă numele, preferând unul bărbătesc (Lionel) pentru că, aşa cum a mărturisit, este convinsă că un bărbat are o viaţă mai uşoară decât o femeie. Tot timpul în căutarea a ceva nou, Lionel Shriver a locuit în New York, Nairobi, Bangkok, Belfast, iar în prezent locuieşte la Londra.
A publicat numeroase romane: The Female of the Species (1986), Checker and the Derailleurs (1987), Ordinary Decent Criminals (1990), Game Control (1994), A Perfectly Good Family (1996) şi Double Fault (1997), dar adevărata recunoaştere o obţine odată cu romanul Trebuie să vorbim despre Kevin (2003), distins cu Premiul Orange în 2005.

O elegantă investigaţie psihologică şi filosofică a culpabilităţii, cu un deznodământ incredibil de puternic.
The Observer

O carte despre distanţa periculoasă dintre ceea ce simţim şi ceea ce suntem dispuşi să admitem când vine vorba de viaţa de familie… o carte a lucrurilor despre care trebuie să vorbim, dar nu o putem face.
The Guardian

Imposibil de lăsat din mână... brutal de onestă... Cine trebuie, până la urmă, să vorbească despre Kevin? Poate că noi toţi.
Boston Globe